Jellymaria’s Weblog

M-am săturat să mă ascund în spatele unei perechi de ochi verzi. Păşesc forţat, dar hotarât pe lângă el. Miroase a umezeală şi a mucegai…

- A flori de mucegai, îngân cu voce tare fără să îmi dau semama.

- Legată de trecut? Eu zic să depăşeşti perioada liceului. Nu te prinde.

Fără să bag de seamă, el ridică o palmă mare şi o îndreptă rapid spre faţa mea. Nu apuc să mă feresc dar realizez că voia doar să îmi dea părul după ureche. În vremea aceea purtam părul lung, prins în două cozi dezordonat împletite, iar surplusul… se juca în voia vântului. Mâna lui, ce părea în primă fază aspră şi rigidă, mi-a prins o şuviţă vicleană şi a aninat-o după ureche. I-am prins încheietura mâinii.

- Dacă nu vrei să mi-o învineţeşti ar fi mai bine să laşi sângele să curgă.

- Mă scuzi, să zicem că mă gâdil. Unde mergem?

- Nu ţi-am spus adineaori că mergem NICĂIERI?

- Ok, atunci când ajungem?

- Draga mea, pot să îţi spun “Draga mea”?

- Nu!

- Nicăieri ajungem mereu!

Păşeam hotărât pe ghiaţa lucioasă ce acoperea parţial trotuarul. M-a apucat stingher de o mână.

- Mi-e teamă să nu cazi din nou şi m-am gândit că mai bine te ţin. Bem un vin fiert şi merge după nicăieri sau vrei doar nicăieri?

- Ador aroma bogată de scorţişoară, cuişoare şi piper. Nu te voi refuza. Să mergem. Sper să fie tot undeva.

Cu mâna strânsă uşor, pufos aş putea comenta chiar, înaintam spre locul cu pricina. Cum nu eram de pe acolo abia ştiam oraşul, dar nu simţeam nici cea mai mică urmă de teamă. Era ora 6 şi cerul avea o culoare plumburie metalică, alburie alocuri. Mă simţeam pe Marte. Damian aşadar… Damian. Să vedem ce va fi.

Mergeam meticulos pe trotuar. Era sânminică. Asta doar pentru mine care o cunosc, căci pentru alţii era doar marţi, o seara lugubră dar încântătoare de marţi. Am ieşit din casă cu scopul de a uita…, dar fiecare pietricica de pe trotuar îmi cânta povestea tristă. Insesizabil, aproape îndoielnic şi de la sine înţeles alunec. Am uitat să menţionez poate, că oglinda întinsă pe jos nu era a unei domnişoare anume ci a tuturor, poate a nimănui, a ei, a mamei noastre cică. De jos pământul pare mai focos dar reavăn. Îl resping politicoasă şi dau să mă ridic. Aici apari tu desigur. Înceţoşat, morocănos, sălbatic, mă lovesc de umbra ta şi cad la loc. Nu faci apoi nici o mişcare. Măreşti ochii spre mine, mă îmbrăţişezi cu o privire aspra şi-mi dai drumul. Mă întrebi în batjocoră dacă vreau să mă ajuţi. Desigur că nu vreau, refuz, ca-s mândră, dar norişorul meu sufletesc este deja ameţit de silueta ta. Decid să mă ridic stingheră şi te întreb dacă nu ai un bilet de tramvai. Mă scuz că am picioarele ude. Te oferi să mă însoţeşti. Pălesc … dar accept. Deja povestea mea era departe. Ceva îmi spunea că noua mea poveste va începe azi, aici.

Frumos îmi şade, am şi uitat parcă de tine, tu… pe care te uram cu iubire …. tu pe care te iubeam cu ură… ai dispărut printre picioarele umbrei acestei arătări străine.

- L-am întrebat încotro merge. Mi-a zis că nicăieri, dar peste tot, şi ar vrea a-mi ştie numele. Am răspuns brusc fără să ştiu… Dana. Deci eram Dana azi…Păcat. Mi-aş fi dorit să spun Maria, pentru că ştim cu toţii că Maria este mai sofisticată, mai atractivă mai cochetă. Să fie Dana, poate aşa trebuia. M-am mulţumit cu Dana şi i-am răspuns cu un „Şi tu?”…. Damian. Să înnebunesc la fel ca pe tine. Nu-i nimic, chiar mai bine, nu am să uit. Poate am să te şi urăsc niţel, dar în taină.

- Spre Căprioara merg, iau un 124. Dacă vrei eşti binevenit. Nu vreau însă să îţi încurc planurile. N-am să-mi iert asta.

- Dramatică azi. Se trage de la fusta lungă sau de la mănuşile tale curcubeu. Mai bine te conduc în parc, şi aşa nu eşti tare udă. Mergi? Azi oricum nu e zi de mers acasă, că e ceaţă şi poţi să te pierzi. Aşa în parc eşti sigură  că nu poţi să te pierzi deoarece eşti nicăieri.

Aham mi-am spus. Le are cu apa, cu piua, cu alfabetul. Poate învăţ ceva util… deşi cam mică şansa.

- Bine mergem în morilor şi de acolo o să-l iau pe 69 pân’ acasă.

-  Nici să nu aud, nicăieri nu înseamnă undeva unde deja ai fost. Vom merge unde te duc eu. Azi nu-s violator. Doar duminica.

- Mi-am luat o piatră de pe inimă, răspund strident.

Suflet trist, trist şi pedepsit pentru vecie, ar trebui să învăţ ceva de la tine, dar eu, eu mă lamentez ca o idioată, îmi plâng de mila, şi sug din mine orice fărâmă de remuşcare, de suspin, de teama, supărare sau regret şi le trec prin telescopul hubble, apoi mi le plantez în gat.

Aştept momentul în care înmuguresc şi le sug cu jind. Le vărs umede sau uscate le zbier sau le înăbuş le eliberez sau le păstrez să se mai încarce. Automutilarea e povara mea, şi cadou de suflet mie.

Trăiesc pentru a mă vedea cum sufăr, sufăr pentru a simţi chinul, şi toate astea din nimic. Creez scenarii de carton pentru toate năzuirile. Joc rolul meu în mii de piese tragicomice. Orice povară cât de mica mi se pare de neîndurat pe când tu, tu ai atâtea pietre, atâţia bolovani pe suflet şi le tratezi ca fulgi de nea.

As vrea ca toţi să fiţi marionetele mele. Nu suport poveştile reale, refuz orice adevăr dureros şi mă complac în mizerie.

Oare o sa fiu vreodată suficient de tare sa nu îmi pese. Sa nu respir orice trădare, orice compromis, orice cuvânt mai tare? Sa pot sa te ignor pe tine? Oare voi putea să nu mai savurez bulgăraşii mici şi tremurânzi care se lasă în jos dintre mănunchiul de dureri ? Să nu îi mai provoc sau să nu-i chem?

Mă urăsc pentru că mă urăsc şi mă iubesc atât de mult!!

Te urăsc, te urăsc că te iubesc atât de mult şi încă îmi pasa! Sunt rea şi îmi place că sunt rea dar ştiu ca trebuie sa fiu bună!

Ţin prea mult la tine, şi dacă ţii şi tu câtuşi de puţin la mine nu arunca in vid speranţa. Speranţa moare ultima … naiba s-o ia….. and me along with her I start to die this instant.

Za emo style in fashion… have to adjust.

Cu picioarele pătate de jeg şi de tină,

Ai pătruns în adâncul sufletului meu vlăguit,

Cu unghiile murdare de minciuna l-ai jertfit,

Ai ars în mine setea de lumină.

În cicluri infinite am ignorat tăcerea,

Am acceptat orice, fără să ştiu ca-i rece,

Nu este zi pe care s-o pot trece,

Să nu joc adevărul cu plăcerea.

Îmi place să mă mint – să minţi şi ţie -

Pe un culoar de lângă gând – pe o câmpie,

O oază de adânc să pot zdrobi aş vrea,

Un fosfor rece-n suflet ţi-aş turna.

E oare funda rece şi şireată

Atât de blândă azi cu mine să mă bată?

Din aburi de maidan uscat tresari,

Şi de vei vrea, oricând poţi să dispari.